A murit un suflet — Mihăiţă Sprînceană

 Sunt în doliu, de câteva zile…

Ştii cum e când îţi moare cineva drag?

E tare greu. Totuşi, cu timpul am învăţat despre multe. De pildă, am învăţat că dincolo de moartea fizică, există viaţă. Toată viaţa mea s-a învârtit în jurul unor fenomene inexplicabile după regulile cunoscute, aşa încât, a trebuit să descopăr eu alte reguli. Ceva mai târziu, am aflat că regulile respective fuseseră descoperite şi de alţii, ba chiar că au o istorie multimilenară…

Potrivit acelor reguli care „explică” minunile, moartea, este doar o aparenţă. Şi am avut ocazia să văd asta. În altfel decât înţelege lumea „a vedea”. Oricum, m-am convins că există ceva care îşi continuă existenţa, dincolo de ceea ce numim „moarte”, aici, pe pământ.

Viaţa însă, mi-a mai arătat ceva: că există două feluri de a muri:

A. Moartea comună. Felul cel obişnuit, în care funcţiile fizice încetează şi „se pierd” cele circa 21,3 Grame care fac din „om” OM; atunci intră în descompunere corpul fizic care s-a uzat şi eliberează ceea ce unii dintre noi numim „suflet”, alţii „spirit”, alţii „Sinele Superior”. Adică, acea parte indestructibilă din Fiinţa noastră şi pe care savanţii au apreciat-o ca având circa 21,3 Grame…

B. Moartea spirituală. Acel fel de a muri, în care acei 21,3 Grame de „Ceva” esenţial pentru Fiinţare, sunt îngropaţi în noroiul minciunii, al urei, al invidiei, al hoţiei, escrocheriei, al maşinaţiilor diabolice, al construcţiilor machiavelice…

Pentru cei care sunt clarvăzători, e simplu… Ei înţeleg la ce mă refer…

Pentru ceilalţi, e tare anevoie de explicat…

Aceşti 21,3 Grame, apar pentru clarvăzători ca o Lumină Aurie; ca un Soare. Desigur, asta la un om normal. La unii, această Lumină, este întunecată mai mult ori mai puţin de pete cenuşii, gri, sau chiar negre. Dar întotdeauna se vede Lumina.

Moartea despre care vă vorbesc acum şi care m-a zvârlit într-un doliu de zile în şir, este din cea de-a doua categorie: o moarte spirituală.

Atunci când se pierde un trup, desigur, pentru cei foarte legaţi de lumea materială, e jale mare. Pentru mine, e o sarcină de dus la bun sfârşit… Să amintesc Acelui 21,3 Grame, că trebuie să meargă în Poarta de Lumină, deoarece ADEVĂRUL STĂ ÎN LUMINĂ.

Cei mai mulţi, asta fac: Păşesc în Lumină şi drumul se continuă, Viaţa îşi urmează cursul firesc.

Dar mai există şi acea moarte în care se pierde Sufletul. Adică, Acel 21,3 Grame.

Cei mai cu experienţă vor zice „E nemuritor, ce să se piardă?!”

Iar eu vă voi spune doar că oamenii vin pe lume mici de tot, au sub 5 kg şi sub 1 metru înălţime. Cu timpul însă, dintr-un astfel de om, iese un om de 300 kg sau altul de 2,50.

Există ceea ce am putea numi o „copilărie” a sufletelor, o „adolescenţă”, o „maturitate”. Pe Calea evoluţiei de la o Scânteie de Lumină către un Soare, 21,3 Grame, are dreptul să îşi aleagă singur Calea, paşii concreţi pe care să îi facă.

Şi există unii dintre aceşti 21,3 Grame care, aleg Calea Întunericului. Adică, hoţia, minciuna, crima, înşelăciunea, ura invidia, răzbunarea…

Asta s-a petrecut cu 21,3 Grame, care pentru convenienţă, poartă denumirea curentă „Mihăiţă Sprînceană”.

Cele 21,3 Grame, au fost îngropate în minciună, invidie, ură şi în furt. Un suflet s-a scufundat în tenebrele cele mai negre ale minciunii de toate formele. Împărăţia Întunericului.

O cunosc. Am fost acolo cu 18 ani în urmă, pentru a scoate pe cineva drag. Aşa am aflat că se poate, dar că alegerea celui în cauză contează şi, ori de câte ori l-ai scoate tu, el se va reîntoarce în Întuneric, până când Lumina va fi alegerea sa.

Ştiind că am reuşit cândva, i-am întins şi lui Mihăiţă Sprînceană o mână. M-am simţit dator să fac asta. Şi cu mine au făcut-o alţii. Fiinţe de Lumină.

Dar el, a preferat Întunericul. A împroşcat cu noroiul minciunilor şi s-a zbătut să sară înapoi în mocirlă, până în ultima clipă… A trebuit să mă supun alegerii sale…

Dar am ştiut că e doliu…

Ştiu că trece, că toate trec… Dar ştiu ce greu e acolo şi mă doare…

Abia acum am înţeles sensul corect al doliului. Al hainelor negre.

Ele trebuie purtate doar de către cei Luminaţi, doar atunci când un suflet alege să se îngroape în Împărăţia Tenebrelor…

E un fel de a vesti pe toată lumea, că a venit vremea rugăciunilor.

Eu sunt însă un om obişnuit. Alţii şi-au asumat misiunea de a se îmbrăca în negru. Mai ştiu ei oare de ce au făcut-o?

Mă îndoiesc! Altfel, ar fi vuit România de rugăciunile lor!

S-a rătăcit în tenebre un Suflet…

Singura rugăciune pe care am găsit-o folositoare, este:

Corinteni 13: 4, 5, 6, 7

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea e dincolo de pizmuire, dragostea e dincolo de laudă, e dincolo de mîndrie, are purtare cuviinciosaă, caută folosul tuturor, e străină de mînie, e străină de gîndurile rele, se întristează de neleguire, se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: